Instabilitatea cronică a gleznei se manifestă prin senzația repetată că articulația cedează, mai ales pe teren denivelat sau în timpul activităților sportive. Apare frecvent după entorse care nu s-au vindecat corespunzător ori nu au fost urmate de recuperare completă. Durerea, umflarea și nesiguranța la sprijin pot afecta inclusiv activitățile cotidiene.
Tratamentul nu presupune automat operație. În funcție de severitatea instabilității și de răspunsul la recuperare, medicul poate recomanda măsuri conservatoare sau o intervenție de stabilizare ligamentară.
Ruptura ligamentului talofibular anterior: de ce apare instabilitatea?
Ligamentele laterale contribuie la stabilitatea gleznei. Printre acestea se numără ligamentul talofibular anterior, abreviat ATFL, care unește fibula cu talusul, și ligamentul calcaneofibular, numit CFL. O răsucire a piciorului spre interior poate întinde sau rupe aceste structuri. Ruptura ligamentului talofibular anterior este frecvent implicată în entorsele laterale. Dacă leziunea este mai severă, pot fi afectate și alte ligamente.
Instabilitatea poate avea o componentă mecanică, prin laxitatea ligamentelor, și una funcțională, prin afectarea controlului muscular și a propriocepției, adică percepția poziției articulației. Cele două mecanisme pot coexista, motiv pentru care tratamentul nu urmărește doar aspectul ligamentelor.
Laxitatea ligamentară generalizată și anumite particularități anatomice, precum bolta plantară foarte înaltă, pot favoriza instabilitatea. Identificarea lor contează deoarece simpla reparare a ligamentelor poate să nu corecteze toate cauzele pentru care glezna cedează.
Glezna cedează la mers: ce alte simptome pot apărea?
Pacienții descriu adesea entorse repetate de gleznă, nesiguranță pe suprafețe neregulate și dificultăți la schimbarea direcției. Pot apărea durere laterală, sensibilitate și umflare persistentă sau recurentă. Uneori, senzația de instabilitate există chiar și în timpul statului în picioare.
Intensitatea durerii nu reflectă întotdeauna gradul instabilității. O gleznă care se răsucește ușor, dar doare puțin, poate avea totuși o problemă ligamentară. Repetarea episoadelor justifică evaluarea ortopedică.
Cum se stabilește diagnosticul?
Consultația include istoricul accidentărilor, frecvența episoadelor de cedare și tratamentele deja efectuate. Medicul examinează mobilitatea, forța musculară, aliniamentul piciorului și stabilitatea gleznei. Radiografiile efectuate în sprijin pot identifica modificări osoase sau de aliniament, iar cele de stres pot evidenția laxitatea.
Testul sertarului anterior și testul de înclinare a talusului ajută la evaluarea ligamentelor laterale. RMN-ul poate identifica ruptura ligamentelor gleznei, dar și leziuni asociate ale tendoanelor sau cartilajului. Investigațiile sunt alese după examinare; rezultatul RMN nu înlocuiește testarea clinică și nu stabilește singur indicația operatorie.
Tratamentul fără operație: rolul kinetoterapiei
Recuperarea urmărește refacerea mobilității, întărirea musculaturii stabilizatoare și îmbunătățirea echilibrului. Exercițiile progresează către mișcări adaptate activităților pacientului. O orteză poate limita răsucirile nedorite și poate oferi protecție în situațiile cu risc de accidentare.
Programul se adaptează simptomelor și limitărilor funcționale, nu se rezumă la repaus. Chiar dacă ligamentele rămân laxe, îmbunătățirea controlului muscular poate reduce senzația de instabilitate și frecvența entorselor la unii pacienți.
Medicamentele pentru durere sau inflamație pot fi recomandate când sunt necesare, ținând cont de contraindicații. Ele nu înlocuiesc însă programul de recuperare și protecția articulației.
Când este indicată o operație pentru instabilitatea gleznei?
Intervenția poate fi luată în considerare când persistă cedarea gleznei, entorsele și limitarea activităților în ciuda unui tratament conservator adecvat, iar examinarea și investigațiile confirmă instabilitatea. Recomandările de consens menționează frecvent un interval de 3–6 luni de tratament nechirurgical înaintea deciziei operatorii.
Acesta nu este un termen obligatoriu pentru fiecare pacient. Contează leziunile asociate, anatomia piciorului, starea generală și obiectivele funcționale. Un singur episod de entorsă nu justifică, de regulă, stabilizarea chirurgicală.
Ligamentoplastia gleznei: reparare sau reconstrucție ligamentară?
Sub denumirea de ligamentoplastie de gleznă sunt discutate proceduri diferite, care trebuie explicate pacientului. Când țesutul ligamentar permite, chirurgul poate realiza repararea și retensionarea ligamentelor existente, prin tehnici precum Broström modificat, uneori cu întărirea reparației folosind țesuturile învecinate.
În alte situații, este necesară o reconstrucție a ligamentelor gleznei cu o grefă tendinoasă, provenită de la pacient sau de la un donator. Aceasta înlocuiește structurile care nu pot asigura stabilitatea necesară prin simpla reparare.
O reconstrucție ATFL vizează ligamentul talofibular anterior. Dacă există și ruptura ligamentului calcaneofibular, împreună cu instabilitatea articulației subtalare, situată sub gleznă, poate fi necesară reconstrucția ambelor ligamente.
Abordul poate fi deschis sau artroscopic, în funcție de procedură și particularitățile cazului. Artroscopia permite și evaluarea ori tratarea anumitor leziuni din interiorul articulației.
Riscurile includ infecția, afectarea nervilor, rigiditatea, tromboza și persistența instabilității. Beneficiile și riscurile se discută individual, fără promisiunea unui rezultat identic pentru toți pacienții.
Recuperarea după stabilizarea ligamentară a gleznei
După intervenție, glezna este protejată cu atelă, ghips sau orteză, conform tehnicii utilizate. Sprijinul și mobilizarea sunt reluate progresiv, după indicațiile chirurgului. Kinetoterapia urmărește recuperarea forței, mobilității și echilibrului, apoi reintroducerea activităților specifice. Stabilizarea chirurgicală nu elimină necesitatea recuperării funcționale.
Revenirea la sport poate necesita mai multe luni. Decizia nu se bazează exclusiv pe timpul scurs, ci și pe stabilitatea articulației, mobilitate, forță și controlul mișcării.
De ce este importantă evaluarea la timp?
Entorsele repetate și instabilitatea persistentă pot favoriza durerea cronică și deteriorarea cartilajului. Când glezna cedează la mers, evaluarea ortopedică permite identificarea cauzei și alegerea tratamentului potrivit. După un nou traumatism, imposibilitatea sprijinului sau durerea accentuată impun evaluare promptă, deoarece o fractură poate avea manifestări asemănătoare unei entorse severe.
